Exprimandu-ma, azi

 

(ora 11:36, eu in fata laptopului si muzica italiana pe fundal. Azi am avut intalnire cu Gina, o doamna superba care detine un restaurant cu specific italian in Maastricht. Tatal Ginei este italian, din Napoli, iar mama sa e originara din Maastricht. Prezentarea noastra finala la BEEC trebuie sa contina un interviu cu un manager care administreaza o afacere intr-o tara distincta fata de cea natala. Butonul REC a fost declansat, iar in scurt timp avem tot materialul necesar pentru proiectul nostru. Dupa un interviu reusit, am decis sa ramanem la un pahar de vin si o poveste cu Gina. Pentru a pastra autenticitatea povestirii, da play)

Patru pahare de vin demi-sec la o masa si tot atatea zambete. Un restaurant inghesuit, decorat sugestiv si excesiv, in care odata ce ai intrat te cuprinde o familiaritate, o caldura specifica pe care rar o intalnesti undeva in afara de acasa. Partea remarcabila e ca efectiv nu intelegi exact motivul care iti imprima aceasta imagine incarcata de emotii. Sa fie sunetul vioarei, sfesnicele din lemn lacuit, mirosul de penne carbonara sau vocea joasa si calma a Ginei care semana inexplicabil de mult cu cea a unei mame? Nu stiu, poate toate adunate. Gazda noastra ne povesteste despre afacerea, familia si viziunea ei despre viata mai deschis si sincer decat mi-au vorbit vreodata oameni pe care ii cunosc de ani buni. Ii vad sufletul prin ochii care se incretesc uniform la capete, ii aud sufletul prin fiecare cuvant pe care il rosteste, si poate i-l pot si gusta, prin sosul de carbonara pe care l-a condimentat chiar ea. La sfarsit, ne spune ca singura diferenta notabila intre temperamentul specific italian si cel olandez este reprezentata de faptul ca acestia din urma nu isi exprima interioritatea atat de pregnant, nu isi manifesta trairile.

Atunci s-a produs un click in mintea mea si m-am gandit, oare faptul ca nu (te) exprimi nu ar putea fi considerat pana la urma o forma de minciuna? Faptul ca tii la tine CEVA ce ar fi firesc sa dai lumii, nu e o inselatorie? Oare toate gandurile, povestile, “te iubesc”-rile, “du-te dracului”-urile nerostite, nu se intorc impotriva noastra? Eu cred ca da. Si stiti de ce? Pentru ca cea mai fina miscare si cea mai stinsa soapta au, amplificate de timp, ecouri imense in vietile noastre. Nu stiu despre voi, dar eu nu ma pot abtine sa nu ma gandesc cum ar fi viata acum daca as fi urlat in gura mare de fiecare data cand urlam in interior, daca as fi iesit pe usi subit de fiecare data cand am simtit nevoia sa o fac sau daca as fi postat aici tot ce am scris pe parcursul acestor ani. Pe de alta parte, nici nu vreau sa ma gandesc cum ar fi viata mea daca as fi exprimat pana si cu un gest mai putin decat am facut-o (si aici nu o sa intru in detalii, tot ce pot sa spun e ca daca nu dadeam un apel intr-o dupamasa doamnei secretare de la FSEGA sa o rog cel mai frumos din lume sa imi depuna o cerere pentru foaia mea matricola, probabil in noaptea asta nu eram aici scriind aceste randuri sau traind aceste experiente).

E ora 2:40. Daca v-am convins sa fiti REALI cel putin 10% din cat m-a convins Gina pe mine, eu sunt fericita. Noapte buna.