I was here

În fiecare zi te trezești de dimineață cu lista de lucruri pe care trebuie să le faci în ziua respectivă. Îți urmărești cu strictețe obiectivele pe termen mai scurt sau mai lung, iți faci planuri și iți setezi targete. Ieși din casă, mergi la școala, muncă, te ocupi de facturi și seara aprinzi televizorul sau te vezi cu un prieten. Viața te prinde,umbra cotidianului te-a înghițit și te trezești, peste câteva zile că sufli în lumârile de pe tortul pe care e conturat cu frișcă un număr: 60. Sună cunoscut?

Sunt și eu aspirată de multe ori de acest tip de existența anostă, centrată pe sine, care duce în cel mai bun caz la rezultate mediocre, atât din punct de vedere material cât și spiritual. Când se întâmplă să mă las distrasă, Universul îmi dă tot timpul un semn, o povară sau o problema, astfel că mă regăsesc acum scriind aceste rânduri în timp ce o voce mă întreabă: “Care e dovada pe care o las  în numele faptului că am fost aici?”. Și totuși, ce rămâne după ce tu nu vei mai fii, la fel și cei pe care i-ai iubit, urât, ajutat? În viață tu decizi dacă iți lași urmele în nisip sau în stâncă.

În cazul meu, apele sunt încă tulburi, dar mama mea împreună cu prietena ei Cerasela Nergheș și-au materializat răspunsul la această întrebare printr-o fundație caritabilă: Life 2008. Fundația lor este acum și pe Facebook, astfel că le puteți urmări activitatea cu doar un click aici. Kisses